Zău dacă mi-a venit o idee mai ‘intelectuală’ de titlu …
Acum câteva zile m-a prins pe Facebook o bună prietenă şi colegă de facultă’, revenită pentru câteva zile în România. Locuieşte acum în Londra şi nu ne-am văzut de suficient de mulţi ani, încât să realizez că îmbătrânesc prea repede.
Am sunat-o imediat şi ne-am apucat de povestit. Aşa, aproape o oră. După care m-am gândit că Brad nu e chiar atât de departe de Timişoara, pentru că Deva nu este, iar Brad e la o aruncătură de băţ de oraşul cu cetatea de pe deal. OK, aruncătură de om serios, nu de slăbănogi ca mine, dar înţelegeţi ideea. Dacă tot ştiam că nu am chestii de importanţă globală de rezolvat în acest weekend, am planificat să dau o tură pe acolo, să vadă ‘Niki’ al meu şi obiectivele lui un pic de Românie.
Imediat ce am anunţat-o că e posibil să o ‘calc’ duminică, l-am convocat şi pe nepotul lui iubi, că tot nu avea nici el nimic mai bun de făcut. Ieri la ora 7 fără 10 eram deja trezită, spălată, îmbrăcată şi gata de drum. L-am trezit şi pe nepotu’, deloc încântat de ora matinală, şi am plecat la drum.
La Margina ne-am oprit să admirăm fabrica de oţet. Fosta fabrică. Pentru că acum este doar o ruină, năpădită de bălării. Un simbol perfect al economiei actuale, cu ‘investitori’ care vând la fier vechi tot ce prind şi localnici care fură tot ce mai rămâne în picioare.
Cam aşa se construiau odată fabricile. Nu hale de metal şi zero valoare arhitectonică, din cărămidă, frumos aşezată.
Mai multe poze cu starea actuală a fostei fabrici puteţi vedea aici.
După alţi kilometri prin zonă (nu prea mulţi), am mai făcut o oprire să pozăm puţin dealurile pline de soare.
Asta a fost ultima oprire până spre Deva, de unde am parcurs şi aruncătura aia de băţ spre Brad. Unde am pozat un viaduct sau ce-o fi tare frumos …
În echipă completă (cu nepotu’ şi prietena mea), ne-am postat spre Hunedoara, căutând celebrul Castel. Ne-am dus ca prostul pe o stradă ce părea ‘principală’, până am ajuns la un indicator. Maşina am lăsat-o într-o parcare din apropiere, bănuind că la castel ori n-avem loc, ori ne cer bani. A cam fost .. ambele. Din fericire dojomobilul a stat bine merci în treaba lui şi am scăpat de grija asta.
Drumul spre Castel este deprimant de-a dreptul, fără nimic să-ţi atragă privirea decât case sărăcăcioase şi tot felul de ‘ruine’ din vremuri probabil mai prospere pentru localnici.
În curtea castelului este ‘iarmarocul’ obişnuit cu tot felul de prostii, cică artizanale. Am apreciat ca vânzătorii nu te trăgeau de mânecă să cumperi de la ei şi am trecut în pas vioi spre intrarea ‘oficială’ din castel, nu înainte de a mai face una-două poze. Am prins soarele exact în ochi, aşa că primele poze nu sunt chiar strălucite.
Am plătit 10 lei intrarea, ceea ce mi s-a părut OK, castelul se tot renovează, iar banii nu curg din cer odată cu ploaia. Mi se pare cretin să ceri însă taxă foto, se pare că e un obicei prost românesc. Cum căram deja ditai ‘Niki’ la gât, nu m-am mai făcut că plouă, aşa că am dat 5 lei. Să le stea în gât.
Capela castelului .. era un tânăr cu o chitară şi le ‘zicea’ tare bine.
Curtea interioară de la balcon.
Câteva exponate. Destul de sărăcăcios castelul din punctul acesta de vedere, dar, cuget că se va mai pune la punct, odată ce sunt gata lucrările de ‘renovare’.
În sala Dietei masa şi jilţurile erau adunate la un perete. Mi-ar fi plăcut să le văd plasate mai ‘natural’ în sală, nu adunate lângă zid, dar probabil aşa sunt mai uşor de protejat de ‘civilizaţii’ care vizitează castelul şi care nu s-au sfiit să-şi scrijelească numele pe ziduri.
Tot din Sala Dietei ..
Scări de sus .. dacă aveţi anumite fobii de a sta la înălţime, probabil nu veţi aprecia locul.
Am ieşit în partea cealaltă a curţii.
O porţiune refăcută, care arată superb. De aici se vede frumos Hunedoara.
O poză direct în soare, că tot îmi place să mă prostesc aşa …
Picture in picture in picture .. să fie ..
O sală cu armuri şi exponate similare. Prăfuită, puţine exponate … probabil în timp se vor aduna mai multe şi se va mai curăţa.Castelul este FRUMOS, mi-a foarte plăcut. Se văd modificări în bine, dar mai este de lucru. Este o atracţie turistică superbă, prost promovată însă şi ascunsă undeva pe un drum sărăcăcios. Stau să mă gândesc că aveam o asemenea bijuterie şi din păcate turiştii nu se omoară să vină, iar oraşul în sine beneficiază prea puţin de o asemenea atracţie.
Ni s-a făcut foame şi am căutat prin zonă ceva de ronţăit. Am găsit doar un magazin pe jumătate gol şi parcă de acum 20 de ani. Doream să mâncăm ceva prin zonă, dar nu am găsit nimic. Am mai urcat cu maşina pe nişte coclauri, de m-a înjurat sărmana cred, aşa că am mai făcut nişte poze
Pe cealaltă parte a castelului ..
Vă puteţi imagina pe unde ne-am dus de am ajus să vedem aşa ceva. Oricum strada se oprea şi aveam în faţa nasului o tăbliţă cu ‘acces interzis’.
Dacă tot eram pe acolo şi Lacul Cinciş nu era prea departe, ne-am mobilizat spre noua atracţie, mai ales că mi-a fost recomandată şi de voi. Abia am găsit drumul acolo. Era un indicator care ne-a scos la mama dracului undeva pe nişte uliţe înguste, aşa că ne-am întors şi am întrebat localnicii. Am ajuns într-un final acolo şi i-am dat ocol ..
Tot mai flămânzi, am căutat un local, orice să primim o mâncare. NIMIC. Totul era închis şi pustiu, zici că era 10 ianuarie, nu o zi de octombrie caldă ca-n mai. Nu pot spune că m-a impresionat cu nimic lacul, probabil nu am văzut ce trebuia. Trece la categoria ‘benzină arsă aiurea’, dar măcar l-am văzut, să nu mă stresez că pierdeam locaţia din vedere.
Am revenit în Deva tot mai flămânzi şi ne-am dus la Deva Mall (e aproape de Cetate, că tot aveam plan s-o vedem). Era ora 19, duminica. Majoritatea magazinelor închise. Căutam un ‘food-court’, cum este la Timişoara. Un ‘bategard’ simpatic de la BGS ne-a explicat că nu există aşa ceva acolo şi ne-a recomandat pizzeria de vis-a-vis. O doamnă ne-a auzit că vrem să mâncăm, aşa că a susţinut sfatul BGS-istului.
Acolo am şi mers. La Pizza Grande. BUNĂ DE TOT. Am întrebat fata ce ne recomandă şi ne-a spus că varianta ‘Vivaldi’ e bună. Anotimpurile să fie, toate patru. Am mâncat aproape trei sferturi din porţie, ceea ce înseamnă că mi-a plăcut, că de obicei mai mult de jumate’ nu pot ‘integra’. Servire de bun simţ, mâncare bună.
De acolo am ajuns şi la Cetate. Am urcat cu funicularul, spre disperarea prietenei mele care-şi vedea viaţa trecând prin faţa ochilor.
Se pare că de acum nu mai vezi cetatea doar de jos, pentru că s-a construit acest ‘eşafodaj’ ce-ţi permite să urci să o studiezi. Super-încântaţi am fost de chestia asta şi chiar este o idee excepţională.
Deva de sus. Nici prea mare nici prea mică, numai bine de văzut de la înălţime.
Culorile sunt mai suspecte poate, era deja seară spre noapte, aşa că Niki a încercat şi el sărmanul să compenseze. Oricum în poze se vede mai clar decât vedeam noi la ora aia.
Am terminat ziua de călătorie la ora 12 şi jumătate, când am ajuns acasă. După 590 de kilometri conduşi (o parte serioasă pe timp de noapte, ceea ce detest din suflet, că nu văd chiar ca vulturul) şi multe lucruri frumoase văzute. Şi eu şi nepotul am concluzionat că a meritat efortul, sper că vom repeta figura şi cu alte locaţii.
Restul de poze (sute) le găsiţi pe BWI la albumele pentru Hunedoara şi Deva.