Merg cu pasi repezi spre un nou “prefix” si incep sa fac liste. Cu ce am realizat, ce trebuie facut in urmatorul deceniu, ce oameni noi am intalnit si ce am pierdut in tot acest timp. Am pierdut multe legaturi, m-am despartit de multi oameni.
Pe unii i-am cunoscut doar cateva ore si mi-au ramas in suflet o viata intreaga, altii mi-au fost alaturi ani de zile. Despartirea nu e niciodata usoara, in momentul in care esti legat afectiv persoana in cauza. Imi amintesc cate zile am “tras” dupa o asemenea despartire, am lista de piese pe care le ascultam pentru a trata “depresia” si ceea ce este comun in toate cazurile e intentia (ma jur, sincera) de a pastra legatura.
Ai spus adio. Ceva s-a rupt in tine, de fiecare data pierzi “ceva”. Trec cateva ore, cateva zile. Abia astepti sa dai un telefon, un email, un semn de viata. Cateva saptamani pierzi cu sperante, asteptand un semn, facandu-ti timp pentru a pastra legatura promisa.
Dupa care .. viata se intampla, vorba englezilor. Ai treaba, esti obosit, flamand, inveti sa te distrezi, sa te rupi de starea de letargie si sa reinveti sa traiesti si fara acea parte din viata ta. Si timpul vindeca toate si cu ele si senzatia ta de “sete”, nevoia de contact.
M-am despartit de prieteni destul de apropiati, iubiti, colegi de scoala, profesori dragi. Mi-am dorit sa le pot fi “credincioasa”, chiar sa pastram un anumit “tempo” in relatie, chiar daca frecventa scadea. Din pacate frecventa scade in cele mai multe cazuri pana la zero. Dupa care se intampla un eveniment, reintri in contact, iti promiti tie si celuilalt ca acum chiar pastrati legatura si peste cateva luni cel mult e din nou “gata” totul. Poate ca avem nevoie de sistemul asta de “curatenie” in viata sociala, oare cum ar fi sa pastram o legatura puternica (asa cum de fapt ne-am dori) cu toti oamenii pe care i-am iubit?
As trai bine in America, asa cred. Mi-ar placea sa traiesc in California (spaima mea de frig si de iarna si dragostea de soare), probabil ca nu as muri de foame. Poate as trai chiar mai bine decat in tara, dar este clar ca as trai departe de familie. Nu am putea pleca toti, deci am lasa amandoi in urma noastra oameni care inseamna enorm. Pentru cei ramasi in urma durerea este cea mai mare .. raman cu aceeasi viata, dar cu tine in minus. Pentru noi ar fi poate mai usor. Durerea despartirii ar fi stearsa de stresul noului loc de munca, al locuintei, bucuria unui nou inceput etc.
Ma gandesc ca la despartire, printre lacrimi si promisiuni, as fi convinsa ca vom vorbi la telefon zilnic, ca ne vom “imeilui” cat de des, ca vom veni in tara de 100 de ori pe an, mai sa facem naveta. Si stiu ca asta nu se va intampla niciodata. Ca intalnirile telefonice dese de la inceput vor ajunge saptamanale si apoi (pentru ca e scum si telefonu’ si nu am avea timp) poate chiar lunare. Si asta ar fi tragic pentru cei ramasi in urma.
Faza cu tinutul legaturii nu functioneaza prea bine pentru mine. Si nu cred ca mi-ar placea sa am parte de asemenea despartiri mari. Nu cred ca as putea lasa atat in urma. Reinnod mici prietenii uitate in atatia ani, reintalnesc pentru cateva minute oameni care odata au insemnat ceva pentru mine. Si ne promitem sa tinem legatura … cat timp? …
