Borac. Plod. Progenitură. Cuvinte urâte spuse de oameni care și-au stabilit (momentan) că nu doresc copii și nici nu au suficientă delicatețe să caute apelative mai frumoase.
Este cool să fii anti-parenting. Să te scârbești că x sau y alăptează (ferească sfântul să vezi un sfârc în afara revistelor de duzină sau al filmelor mai deocheate), să te miri când vezi un copil purtat sau să te iriți de-a dreptul dacă un bebeluș îndrăznește să plângă. Îți distruge zen-ul, nu altceva.
Sigur, există locuri în care părinții în general nu-și prea duc copiii (sau nu ar trebui), plânsul unui copil mic, DERANJEAZĂ la ureche, dar probabil părintele respectiv nu se bucură nici el de spectacol și nu l-a tras pe ăl mic cu cheia, să te deranjeze exact pe tine.
Înțeleg faptul că poate nu te-a apucat pasiunea pentru copii. Suntem o societate tot mai ciudată și progresele astea (din toate punctele de vedere), ne întârzie pe drumul obișnuit al procreerii. Tot mai mulți adulți copilăresc ceva mai mult. Peste 25 de ani. Peste 30 de ani. Așa merge treaba acum, când nu mai sari din școală în repartiția de loc de muncă și trecut la făcut copii.
Acum ai călătorii în plan, ai vise imobiliare, ai pur și simplu chef să-ți faci mendrele.
Din nou, înțeleg.
Nadia a fost „planificată” târziu, la peste un deceniu de când ne „vedeam”, când eu am trecut sensibil de 30 de ani. La 34 de ani mai exact l-am întrebat pe atunci încă ne-soțul meu „ce zici, facem un copil?”. Eram în drum spre casă (cred că de la Selgros), stăteam în dreapta lui și priveam traficul mizer din oraș. Ianuarie .. vreme urâtă ..
Cam așa am trecut de la faza „nu vreau copii în acest moment”, la un planning mai serios.
Majoritatea femeilor probabil au un declic de genul acesta (excepție fiind cele care știu de când sunt mici că doresc 3 copii și cât mai repede). Ele sunt fericitele care nu au spaime și nici nu doresc amânări. Mai există și cele care nu doresc copii acum și niciodată, plus cele care din păcate nu pot și ele suferă cel mai mult.
Dar multe copile astăzi vor deveni mamele de mâine. Va exista un moment în viața lor, poate o idee mai romantic decât replica mea de viitoare mămică, un moment de o maximă claritate, când își vor da seama că vieții lor perfecte de până atunci îi lipsește ceva. Pentru mine cel puțin aceea a fost senzația. Eram mulțumită și fericită. Iubită. Am simțit în acel moment că lipsește ceva și că suntem gata pentru următorul nivel al vieții noastre împreună.
Înțeleg deci de ce încă există femei care nu au senzația aia că mai trebuie un ingredient. Mi-a luat niște ani de „adulție” să mă simt gata pentru un copil, mulți, comparativ cu alte prietene sau cunoștințe.
Nu pot însă înțelege disprețul. Ura (oare e prea mult să folosesc acest cuvânt) față de micuții altuia. Batjocura.
Nu trebuie să ai studii de psihologia copilului, nu trebuie să ai propriul copil să încerci o urmă de empatie. Poate un dram de toleranță.
Sigur că e iritant să fii undeva și să auzi un copil plângând. Sau când părinții ăștia băgăcioși apar cu urmașii după ei. Copiii NU sunt răi. Nu sunt ai dracului din născare, nu fac chestii să te scoată din pepeni. Nici să-i scoată pe ai lor din răbdări. Nu, un bebeluș nu poate aștepta 30 de minute, până ajunge mama cu el acasă, când urlă de foame.
Fii-mea se trezea noaptea să mănânce și aveam 30 de secunde (pe ceas) să-i pun biberonul sub nas. Altfel răsuna tot blocul la 2-3 noaptea. Cam așa se întâmplă și prin unele locuri în care dai de proaspete mămici. Micuțului îi este foame ACUM și gata. Nu există discuții, nu există argumente, nu înțelege. Are o problemă ce trebuie rezolvată acum.
Un copil mic este plin de energie, se sperie, este obosit. Nu poate fi ținut în cușcă, pentru că are dreptul să fie în societate așa cum are oricine. Și doar așa se obișnuiește cu lumea, dezvoltă social skills, învață.
Copiii nu sunt boraci. Nu sunt avortoni (că se mai folosește și această formă de alint). Sunt OAMENI. Nu sunt viitori oameni, chiar sunt din „regnul” nostru, doar că sunt încă micuți. În dezvoltare. Acumulare de informații, stări, senzații. Nu ne sunt inferiori, chiar dacă le schimbăm noi scutecul plin de „noroc” și singurele cuvinte pe care le spun sunt mama, tata și apa.
Mă gândesc că e greu să o iubești pe fiica mea așa din start, deși zilnic ne opresc oameni pe stradă să îi zâmbească și să ne întrebe de sănătate. E veselă și foarte prietenoasă. Dacă treci pe lângă noi, e foarte posibil ca o michiduță de un an și 2 luni să-ți râdă și să-ți facă „tai-tai”, chiar dacă ai trecut deja de noi.
Poate pentru tine e doar o arătare mică și ciudată, eventual te enervezi dacă scâncește puțin. Mai face și asta. Uneori chiar plânge. Se sperie, e supărată că nu o las să facă vreo năzdrăvănie, poate îi este cald. E copil, așa poate ea să-mi spună dacă o deranjează ceva. Repet, nu o face de-a naibii, nu a plecat de acasă cu planuri mărețe să-ți strice ziua.
Nu este un plod. Nu este un borac. Este un omuleț frumos și deștept. Dacă ai avea timp să vezi, te-ar uimi cu istețimea ei. Înțelege multe, poate deja să facă una-alta, râde. Atât de frumos râde, că înseninează orice zi și descrețește orice frunte. Și râde aproape toată ziua. Și pupă. Mângâie. Este curioasă.
Așa sunt toți copiii. Sunt minunați. Drăguți. Știu multe chestii de care la o primă vedere nu-i credem în stare. Înțeleg. Simt. Sunt câte un mic univers fiecare, pe care merită să-l descoperi, măcar puțin. Nu sunt încă „stricați” de societate, nu urăsc pe nimeni, nu sunt invidioși. Sunt sinceri. Fascinați de tot ce îi înconjoară și cu o poftă nebună de viață.
Nu-ți pot cere să-mi iubești copilul, nu-ți pot cere să te simți mai bine, când se uită la tine cu ochii ei cei mari și frumoși. Poate zâmbetul ei știrb nu te impresionează, poate ai prea multe pe cap acum să te bucuri de interacțiunea cu o mogâldeață curioasă.
Un minim respect însă aș dori să cer. Eu nu sunt o vacă fătătoare (după cum se exprimă unele persoane), sunt încă femeie și mamă de ceva timp. Copilul meu nu este borac. Este fetiță, este copilaș.
Știu că mă împiedic de niște cuvinte, dar mă uimește lipsa de delicatețe din exprimarea unora. Poate puțin întristată că niște adulți aleg asemenea cuvinte, culmea, adulți care probabil (într-un mare procentaj) vor deveni ei înșiși părinți.
Este de înțeles că ai alte planuri acum, că trebuie să mai copilărești, că îți dorești o anumită stabilitate financiară, că nu te consideri pregătit. Nu e de înțeles de ce ai jigni niște oameni care au ales altceva pentru viitorul lor. Și, mai rău, niște oameni micuți, care încă nu înțeleg asemenea răutăți. Care sunt ocupați să facă niște chestii de care noi am cam uitat: să iubească necondiționat, să descopere, să se bucure.
Perfect de acord. Și nu pentru că sunt mamă. Îmi sună grețos în minte cuvântul borac. În cazul celor care folosesc acest cuvânt… oare cum naiba nu-și dau seama că și EI, toți, au fost, cândva, exact ceea ce acum tratează așa, fără lipsă de toleranță… că empatia deja mi se pare mult!
În Anglia, în ianuarie, într-un autobuz local, plin de oameni de toate vârstele, grăbiți către servici, sau cine știe către ce destinație… și-o mămică cu un bebelus de câteva luni care plângea întruna. Mămica-mi părea complet depășită, stresată, frustrată, nervoasă, speriată de faptul că micuțul ei deranjează restul călătorilor… Într-un final, o doamnă din apropiere a liniștit și mama și copilul… calm, cu empatie, da. Adică așa, cumva firesc. Cu înțelegere pentru faptul că e… un copil. Nu o păpușă, nu o jucărie.
Și mie-mi pare absolut firesc să respect deciziile oamenilor. Vor să fie părinți, perfect, sper să le iasă cât mai bine. Nu vor, decid că nu sunt potriviți pentru asta, că nu-și doresc, pur și simplu, iar perfect, e alegerea lor și mi se pare cu atât mai lăudabilă cu cât e mai asumată. Să aduci un copil pe lume nu-i un moft. O joacă. Un ceva în plus… e o asumare incredibilă a responsabilității față de binele ființei – a omului – pe care TU decizi să îl aduci pe lume…
Ahhh, sunt multe de discutat pe tema asta. Dar mai bine-ți spun că tare mă bucur pentru bucuria voastră alături de micuța aceasta cu ochi scânteietori. Să fiți sănătoși.
Doamne… cand am citit titlul, nu stiu de ce am asociat imediat “borac” cu boschetar. Ma gandeam ce-are Tanda cu Manda? Dupa care mi-am adus aminte ce inseamna borac (iecs, cat de urat suna) 🙁
Nu zic ca plansul, ragetul uneori, al copiilor nu e enervant cateodata. si eu mi-am dat ochii peste cap, dar nu inseamna ca n-am inteles ca acel copil avea o problema: nesomn, foame, era ud, era nervos etc. dar de aici pana la a-i spune mamei sa-l faca sa taca, pentru mine ar fi fost un drum pe jos pana-n America… pe care nu l-as fi parcurs niciodata.
In zilele noastre intoleranta este raul cel mai mare. Ma gandesc uneori ce faina ar fi lumea asta daca fiecare si-ar vedea treaba lui, de telul lui, de credinta lui si ar fi mai tolerant cu ceilalti.
Înainte de a fi tată eram pe principiul clar – copilul tău, când face ca toți dracii, trebuie să ți-l suporți tu, nu restul lumii.
Acum, după 3 ani de crescut în înger de fetiță, cred exact același lucru. Nu am să merg cu copilul la film, în restaurant, sau în orice alt loc de genul ăsta dacă nu sunt ferm convins că nu deranjează.
Iar dacă începe să deranjeze, mă ridic și plec, pentru că da, simplul fapt că sunt părinte și am făcut binele ăsta speciei nu înseamnă că pot strica experiența respectivă pentru oamenii din jur, care nu îmi sunt cu absolut nimic datori.
Bineînțeles că înțeleg total și aștept aceeași înțelegere pentru manifestările unui copil mic, dar nu în spații în care părintele are de ales.
Iar dacă eu nu pot să mănânc din cauza unui copil care îmi trage de fața de masă în fața părinților care nu au absolut nimic de zis, fii sigură că nu o să le zâmbesc frumos și-o să le zic – vaaaaaiii, dar ce copil drăguț, ce bucurie că am onoarea să -mi țin de farfurie să nu pice pe jos, ca să puteți voi lua masa în restaurant.
Ideea e că copilul nostru este un înger doar pentru noi, nu avem de ce să ne așteptăm să fie așa pentru toată lumea. Cuvintele de care vorbești nu cred că vin din ură față de copii, nu pot să cred că există așa ceva, ci sunt doar niște manifestări nervoase la adresa unor exemple cum am dat eu mai sus.
Eu am 2 teste simple pentru oameni: iti plac copiii? nu? Iti plac animalele? nu? Atunci punem punct si ne promitem ca o sa ne scriem. Adica serios, nu tre sa iti doresti sa faci copii sau sa detii animale, exista o gramada de motive practice pentru care poti sa refuzi sa-ti asumi astfel de responsabilitati! Dar atunci cand reactionezi cu scarba superioara si cu cuvinte d-astea gen boraci, mie asta imi spune foarte multe despre un om.
sa-ti traiasca fetita! un articol foarte frumos, scris din suflet si cu sinceritate. sunt in asentimentul tau si cred ca tine de structura fiecaruia cum se raporteaza si cum vorbeste despre semenii din jur, indiferent daca-s copii sau nu.
Ce m-a amuzat titlul articolului tau…mi-a adus aminte de mama si de intamplarile din copilaria fratelui meu, probabil cel mai plangacios copil pe care l-am vazut vreodata.
De acord cu acest articol, urasc persoanele care folosesc cuvintele mentionate in articol.
am vecini, amici, colegi ce au spus ca nu doresc copii si nu se simt bine in prezenta lor. Sunt oameni normali, ma bucura ca stiu ce vor, mai trist mi se pare cazurile cu cei ce nu stiu ce vor dar fac copii dar neaparat sa dispara din fata copilul cand plange ca el nu suporta etc.
Eu imi imaginez ca oamenii mari ce urasc plansul copchiilor din vecini ar fi au avut o copilarie traumatizanta, sau or fi fost lasati sa panga neconsolati, flamanzi, etc. – iar frica de acele momente s-a transformat in frica de momentele actuale: copilul din vecini urla de foame/ are muci / a cazut in genunchi etc.
Pentru unii copilul este o pactoste, pentru altii intreaga lume 😀
problema cu articolul asta e exact generalizarea. sunt oarecum sigura ca fetita ta e ok, pentru ca citindu-te din cand in cand, cred ca ii vei da o educatie. ceea ce nu se intampla cu majoritatea parintilor. acele “mame” care uita sa isi educe progeniturile si sa se ocupe de ei. acestea sunt vacile fatatoare, fara discutie. fara cosmetizari. punct.
unii copii sunt minunati, si gena isi spune cuvantul. altii (majoritatea) sunt de-a dreptul retarzi. nu e vina lor, dar manifestarile acestora deranjeaza. si atata timp cat nu ne adresam direct lor (boraci, avortoni, etc), nu vad problema. cu ce ii afecteaza? si noi am fost discutati, poate, in copilaria noastra, ca boraci, plozi etc. cu ce ne-a afectat? cu absolut nimic. asa cum pe unii oameni nu ii inghit nici cu 1 kg de zahar, asa nu pot face nici cu unii copii (majoritatea). nu imi plac, am incercat, nu ii pot baga pe gat. aia mici mai sunt cum mai sunt, dar dupa 3-4 ani numai unii sunt minunati. restul… plozi.
si mai e un aspect. o mama alaptatoare nu are ce sa caute cu boracul in anumite locuri. o mama poseroare de un plod needucat nu are ce sa caute unde deranjeaza, daca plodul urla si face ca toate visele, trebuie, din bun simt sa plece de acolo cu el de mana. parinteala presupune sacrificii, pe care majoritatea vacilor fatatoare (am specificat la ce fel de mame ma refer) nu sunt dispuse sa le faca. au turnat plodul pentru alocatie, pentru ca “asa trebuie” si asta e “realizarea vietii lor”.
si tu ceri acum cenzurarea libertatii de exprimare, pentru ca ofenseaza. si musulmanii cer cenzura, pentru ca ii ofenseaza adevarul. unde ajungem?
Bun venit pe blog, Bia.
Ma face sa zambesc comentariul tau si sa pun imediat o replica (pe care o consider chiar eu idioata, deci scuze): nu-i asa ca nu ai copii?
Probabil ca la unele dame (eu inclusiv), trecerea la statutul de mama vine si cu niscaiva rabdare/intelegere la pachet. Iti spun SINCER, cu riscul sa ma crezi mincinoasa, ca pe mine NU ma deranjeaza un copil care plange. Sau unul care se da cu fundul de pamant.
Nu exista copii tampiti. Nu exista copii retarzi (in afara celor cu nevoi speciale, dar aici sunt politically correct si nu ii pot numi asa. Chiar nu au sarmanii nicio vina si in general sunt niste suflete chinuite, nu pot avea decat multa compasiune pentru ei si parintii lor). Nu exista copii ai dracului.
Acum imi vei spune ca e plina lumea de istericale, plansete fara rost etc.
Da, si fii-mea face din astea, ca uneori mi-ar veni sa o fac poster. Si, mintea mea de dinainte de a fi mama ar fi spus ca merita sa o fac poster 😀
Exista copii obositi. Frustrati. Speriati.
Vad la Nadia, care in general e o tipa destul de relaxata. OK, e inspaimantata de straini si lipita de ma-sa non-stop. Dar e o fatuca simpatica, rade, se joaca, da jucarii fara istericale, in general e cu gura tot pe la urechi.
Si, vorba aia, e perfecta, ca e fiica mea.
Acu’ lasand gluma la o parte, desi este tratata cu FOARTE mare atentie, are parte de enorm de multa dragoste, suntem non-stop dupa fundul ei si chiar nu-i lipseste nimic, acelasi copil misto (dupa cum am laudat-o) se decompenseaza uneori de nu o recunosti.
Urla, musca (o chestie care chiar ma irita, ca nimeni nu i-a dat ideea asta), se tranteste cu fundul de pamant, arunca obiecte.
Si, desi primul instinct ar fi sa-i ard un dos de palma (vorba aia, sa aiba de ce sa planga), incerc sa-mi dau seama unde s-a rupt firup. E cald (in vara asta a facut niscaiva istericale pentru ca tampea de cald. Am dus-o pe sus in vana, am dat drumul la dus, cu apa calduta – sa o racoresc, nu sa o pedepsesc, si in 2-3 secunde spala de zor nus’ ce cal si vaca de jucarie, de parca nimic nu s-ar fi intamplat).
E obosita – inca mai face urat, daca se apropie ora de culcare. Si mai urat, daca nu am reusit sa o culc la ora in cauza si s-a adunat mai multa oboseala.
E frustrata – nu o las uneori sa urce treptele si se infurie. Daca reusesc sa o distrag, se calmeaza, daca nu, urmeaza 2-3 minute de aruncat cu dosul de pamant si asta este.
Exista multe motive pentru care copiii fac din astea, nu pentru ca sunt nesimtiti sau tampiti. A mica e, zic io, bine mobilata la mansarda si in general calma. Plus crescuta cu atentie sa nu aiba modele de agresivitate etc.
Si totusi are si ea momente cand iese cu scandal.
iti dai seama ca tu, daca ne prinzi undeva in public si fii-mea isi manifesta plenar oboseala sau anxietatile, ai impresia ca e inca un copil tampit. Dar nu este, are doar niste motive mai mult sau mai putin ascunse, iar eu trebuie sa incerc sa o impac si sa vad ce s-a ‘rupt’.
Sunt de acord ca e bine sa nu deranjezi prea mult (pe cat posibil), ca scoti copilul ‘problema’ din zona (pe cat se poate) etc. Eu nu merg cu fata decat FOARTE rar prin locuri publice (in afara de parcuri si magazine), exact pentru ca nu doresc sa deranjeze. In 99.9% din timp se comporta super OK, mai exista o fractiune de procent cand nu merge treaba bine, dar avem suzeta si ne grabim sa iesim (plus sa linistim copilul).
Dupa cum ziceam, pentru mine deja e o non-problema. Sunt obisnuita cu supararile astora mici, plus ca-s imuna la urlete si funduri lovite de pamant 😀
aia mici mici care nu isi pot exprima problemele decat prin plans ii inteleg, desi e deranjant. e modul lor de comunicare. n-au nevoi prea greu de ghicit dar daca urla cate 1 ora incontinuu, si scena se repeta de fiecare data, e clar ca au niste parinti cam tampiti/ dezinteresati.
problema e la plozii mai mari, unde se resimte grav lipsa de educatie. golanasii in devenire. valoreaza mult atitudinea parintelui atunci cand plodul face ca toate visele. daca sta ca vaca si nu baga in seama, sau daca se duce la copil sa il opreasca, sau pleaca cu el de acolo. de ce aia educati nu prea fac scene? de ce acolo unde parintii sunt dezinteresati, neglijenti, needucati la randul lor, progeniturile se manifesta ca in jungla?
unii plozi sunt retarzi pentru ca gena, pentru ca lipsuri in alimentatia gravidei. Ti se pare cumva ca suntem asa de inteligenti incat nu avea cum sa iasa copii retarzi? si chiar daca sunt normali, nu inseamna ca sunt si buni. isi urmaresc interesul, sunt in stare sa bata un alt copil pentru a-i lua jucaria, sa se dea de pamant pentru o inghetata.
toti parintii capata imunitate la galagie odata cu aparitia pruncilor. majoritatea si la bun simt.
nu, nu am copii, si stiu ca n-o sa ma judeci pe criteriul asta rasuflat. am luat intrebarea ca pe o gluma. 🙂
nu ii ridica pe ceilalti parinti la un rang pe care nu il merita. tu iti educi copilul si te ocupi de el, insa esti o exceptie. vor veni niste momente (asta o spun din experienta unor prieteni cu copii buni) cand vei dori sa dai de pamant cu mamele cretine care isi lasa puradeii de izbeliste, cand acestia sunt agresivi, jignesc, iau obiectele celorlalti fara sa ceara. parcul, scoala, strada sunt locurile de interactiune unde copiii needucati nu sunt putini. si atunci termenul de “vite fatatoare” nu o sa mai sune asa de rau.
tie iti vine sa ii aperi pe toti de cuvinte dure pentru ca ti se pare ca iti sunt adresate si tie, dar daca vezi la ce fel de parinti si ce fel de plozi se refera, nu cred ca te regasesti prea mult.
Bia, eram convinsa ca stii de gluma, ma bucur ca nu te-a suparat replica, era clar o gluma 😀
Cand eram eu pustoaica de gimnaziu, am avut colegi, zic eu de cosmar. I-am detestat pe unii ani buni, mi s-au parut niste idioti cu acte in regula. Se bateau ca nebunii, pipaiau fetele, erau pur si simplu scapati de sub orice control.
Ani buni i-am considerat niste tampiti, i-am detestat etc.
Apoi am mai studiat un pic niscaiva manuale, am mai citit, m-am facut momzilla. Si am inceput sa ma gandesc la alte chestii: cel mai bataus dintre toti statea cu maica-sa doar si lua bataie in draci. de la ea, de la profesori (inca era la moda). ‘Animalele’ care pipaiau tot ce prindeau, nu aveau parintii acasa, era dupa Revolutie, ‘faceau Ungaria’ de zor, sa castige bani. Nu se prea purtau bonele pe atunci si nici parenting-ul modern.
Toti cei care aveau asemenea comportamente ciudate erau de fapt ignorati de parintii plecati sa faca un ban, erau batuti acasa etc.
Nu zic ca e mereu cazul, dar in general o familie bine organizata si niste parinti IMPLICATI cu adevarat nu prea au asemenea probleme. Suntem o droaie de copii care am crescut OK, dar am avut sustinere, am avut parte de timp cu familia, educatie, indrumare etc.
Asa ca io, iar pacifista, zic ca exista mereu o explicatie 😀
Si da, ma doare cand vad copii pentru care parintii nu au timp si ochi, pentru ca au mereu ceva mai important. Stiu familii de oameni foarte ocupati profesional, dar care, cand sunt acasa, sunt 100% cu copilul. Si au renuntat la unele chestii, pentru a prinde mai mult timp impreuna iar timpul liber de care dispun este dedicat copilului in totalitate.