Ce te deranjeaza cel mai mult la actualul loc de munca?
Unii spun că salariul este prea mic, alții că au șefi „minunați”, alții că se plafoneaza etc. Sunt și unii pe care îi deranjeaza faptul că pierd prea mult timp pe zi la job.
Nu am avut parte de un job „normal” decât timp de un an, când am lucrat ca web designer la firma unei foste colege de facultate. Munceam în paralel și la radio, așa că aveam 12 ore pe zi program de muncă (8+4). Aveam 20 și ceva de ani și nu mă deranja.
Apoi s-a terminat treaba cu cele 2 joburi, firma s-a închis, apoi reprofilat, postul de radio s-a închis și el. Am trecut apoi la un post local al unei stații naționale (Guerrilla), așa că aveam 3 ore de emisie și salariul cât cele 2 anterioare la un loc.
Atunci m-am nărăvit cel mai mult și am decis că banii îs buni, dar TIMPUL e cel mai important.
Pe vremea „copilăriei” mele mediatice mi se părea OK să stau uitată la radio și 2-3 ore în plus, să fac 7 ore de emisie duminica (ați citit bine, 7 ore în FIECARE duminică), să fac turele colegilor, când se brodea.
Ajunsă spre 30 de ani m-am lecuit de weekend-uri radiofonice și am avut grijă să nu mai lucrez niciodată decât de luni până vineri.
Chiar și așa, după 10 ani de radio, dacă mă întrebați în 2009 ce mă râcâie mai mult, era faptul că nu dispun de timpul meu așa cum doresc (deși, hai să fim serioși, lucram 2-3 ore la radio, nu 12). Singura problemă era cu stabilirea vacanțelor, că era nevoie de continuitate pe post și noi ne-am fi făcut Sărbătorile ca oamenii, toți cei din echipă.
Mă sperie însă lejeritatea cu care tinerii de astăzi sunt „programați” să stea la lucru până uită de ei.
Programul acela de 8 ore e un vis frumos pentru mulți dintre ei.
Oricât de harnic / isteț ai fi, șefu’ se uită urât dacă pleci imediat ce a „sunat” de plecare. Și știm cu toții că nu dorești să se uite superioru’ urât, că nu știi ce te paște.
Se stă interminabil la tot felul de ședințe, se arde gazul aiurea prin firmă, dar se stă ca la priveghi, și toată noaptea dacă e nevoie.
Am destui prieteni cu job-uri frumoase, salarii excelente, dar care apucă să mai respire prin weekend (în caz că nu arde vreun deadline și trebuie morți-copți să facă overtime și atunci). Apucă un city-break eventual, când nu sunt absolut torpilați de oboseală.
Și, când vine ziua de luni, o iau de la capăt cu 80 hour work weeks, de parcă am fi în Gray’s Anatomy.
Sunt încă tineri și plini de vise, așa că duc ușor povara. Dar timpul respectiv trece și nu se mai întoarce.
Încep să înțeleg de ce tot mai mulți amână să întemeieze o familie, pentru că nu poți avea un copil mic și să stai 12 ore la muncă.
Interesant este că multe dintre marile companii după care bălesc mulți absolvenți au tot felul de minunății la dispoziția angajaților. Săli de joc, săli de mese cu papa bun (OK, asta mi se pare o idee bună la o adică), locații de relaxare etc.
Pentru că angajații lor vin la 8-9 dimineața acolo și îi uită Dumnezeu la muncă până la 8-9 seara.
Ei bine, aici mi se rupe mie firul logic.
Ideal mi se pare să lucrezi pe ideea de eficiență, nu doar pe timp.
Orice om cu o minimă experiență de viață știe că nu poți lucra 12 ore și să mai ai și productivitate. Că de la o anumită oră cam majoritatea suntem suficient de obosiți / distrași, că doar tragem de noi să facem ceva, în loc să scoatem „ce e mai bun” din noi.
Cu toate acestea, companiile în cauză continuă să încurajeze mutatul angajaților la office, că e mai sexy așa.
Am ezitat toți acești ani să deschid un mic birouaș de web design în urbe, pentru că mă termină psihic ideea de a sta acolo toată ziua. Că nu prea e OK să le cer angajaților să doarmă la muncă, iar eu să apar ca ghiocelul, 1-2 ore pe zi.
Este foarte posibil să-mi iau însă inima-n dinți peste vreo 2 ani, când va fi juna moștenitoare la grădi (mă apucă acum alți draci, când mă gândesc și la subiectul ăsta), dar mi-ar plăcea să fie un sistem de muncă mai lejer decât în general.
Există companii care dau și de lucru acasă, așa că angajații vin câteva ore pe săptămână la lucru, se discută, planifică etc. Apoi sunt făcuți pachet și trimiși acasă. Normal, dacă doresc să lucreze la birou, pot sta, dar, dacă doresc să aibă mai multă libertate cu timpul, se poate face treabă de acasă.
Pentru specialitatea mea o asemenea treabă ar funcționa destul de bine.
Cred că și angajatul ar fi o idee mai relaxat (nu mai e programul atât de strict, deci își face și treburile personale, fără să se tot scuze de la muncă) și eu aș primi exact ce doresc.
Știu clar cât poate să lucreze (doar fac eu munca în cauză), îmi pot face un plan de lucru pentru angajatul respectiv și să-mi conturez clar lista de treburi pe care să le realizeze.
Dacă face treaba în 5 ore, bravo lui. Dacă are nevoie de 50, asta iar nu mai e problema mea, atât timp cât nu-i dau mai mult de muncă decât este normal (sau decât pot eu să duc personal).
Ideea asta (deja pusă de unii în practică) mi se pare destul de isteață, pentru că mă ajută pe mine să obțin ce doresc de la angajatul meu și nu mai pierdem amboulea zeci de ore pe lună doar să ne admirăm ochii albaștri.
Doar pe mine mă preocupă problema asta a timpului prea mult la birou? Există ale probleme la job care vă irită?
Am avut noroc că pe unde am lucrat până acum (firme mai mici sau multinaţională) nu a trebuit să stau mai deloc peste program, cu mici excepţii de câteva zile pe an (închidere an fiscal sau ceva foarte urgent de făcut). În rest, la 6 am rupt mereu uşa. Mi-ar plăcea totuşi să am un program care să îmi permită să ajung acasă mai devreme, eventual să lucrez de la 8-17 sau pauza de masă să fie inclusă în programul de 8 ore, nu să fie separat. Nici cum lucrau părinţii mei nu mi se pare rău (7-15), doar că ar fi mai greu la început cu trezitul, dar apoi îţi rămâne o grămadă de timp liber.
Trezitul la ore mici ma omora si pe mine acum niste ani. Aveam intr-o perioada emisiune de la 7. Asta insemna ca la 5 eram in radio, deci trezirea la 4, la 4 juma’ venea soferul sa ma duca la radio. La 10 ieseam din emisie si aveam toata ziua la dispozitie. Culmea este insa ca eram franta si in alea 2-3 luni nu cred ca am ajuns o zi sa fiu si eu odihnita ca omul. Si ma culcam la 8 seara deja 😀
Deranjeaza nu atat timpul de lucru (in cazul meu 35 de ore saptamanal) cat rigiditatea programului. Sa ma explic…
Se intelege ca trebuie sa stau la lucru 35 de ore pe saptamana. Plus sa merg prompt cand si unde sunt solicitata. Ceea ce poate insemna peste 35 de ore saptamanal. Trecem peste asta insa…
Obligatoriu pentru mine este sa si citesc. Sa ma informez. Sa ma pun la punct cu noutatile in domeniu. Nu doar citind ci si discutand cu colegii de breasla. Asta inseamna minim 30 de minute zilnic, daca o fac “printre picaturi”, sau chiar minim o ora zi de zi daca o iau din ce in ce mai serios. Asta cere timp in plus.
Durerea e ca la cabinetul de lucru modalitatile de informare sunt limitate: internet pe smartphone sau vreo carte sau revista adusa de acasa sau cumparata de pe drum. Ceea ce este putin si anevoios. Si ceea ce inseamna ca cititul se face dupaorele de program, in weekend sau concediu. Asta inceamna epuizare de timp si energie.
Ce bine ar fi daca la servici as avea acces la internet pe PC si o biblioteca cat de mica…
… Plus ca Doamne-fereste sa lipsesc de la cabinet o zi. Din varii mootive… Una ca trebuie sa dau explicatii plauzibile si alta ca nu-mi tihneste sa lipsesc ca sa-mi rezolv niscaiva probleme, multe tinand tot de activitatea profesionala, ca imi suna telefonul intr-o disperare…
O tableta ar fi buna in cazul asta sau un laptop din ala micut (11, 12 inchi). Chiar si fara internet. Descarci de acasa cartile si le urci pe jucarie. In ultimii ani numai asa am apucat sa mai citesc cate ceva, chiar si fara conexiune la net (chiar mai bine, ca aia consuma baterie :))
Parcă la un moment dat, politica celor de la Yahoo! era ceva de genul: vii cînd vrei, pleci cînd vrei, se lucrează pe proiecte şi deadline. Totul era de vis. Dar firma a cam luat-o la vale. După ce a venit actuala CEO, s-a revenit la program. Lumea a strîmbat din nas, dar rezultatele încep să apară.
Hmm .. interesant. Eu stiam doar de faza ca unele mega-companii au inceput sa ofere un program mai relaxat si aveau rezultate super. Se pare ca nu a durat.
Când m-am angajat am avut un șoc că trebuia să stau la birou toată ziua, abia așteptam pauza de masă să ies în Cișmigiu la plimbare pentru 1 oră. Acum stau și +10h când e musai, dar cum ai zis și tu, simt că nu mai sunt prea productivă. Însă evit mult să fac din asta o obișnuință, we need some personal time as well 🙂
In special cand ai deja familie si treci de o anumita varsta. Poate ca ne prinde spaima de batranete, nu stiu, dar de pe la 30 de ani am devenit FOARTE zgarcita cu timpul meu 😀
Sa vezi ce misto e cand pleaca 2 colegi productivi dar “guralivi” si vin 5 loaze care n-au nici o problema cu orele suplimantare state aiurea… Trag de lucru doar doar ii observa sefu’ cat de harnici si cuminti sunt. Si vine ora de plecare si ei…. stau ca mortu-n pamant. Ore lucrate: plus 25-50% fata de normal. Productivitate: sub 50% fata de normal. Dar ala bun, rapid si productiv e luat la 11 metri daca are curajul sa plece acasa “cand se suna”. Eficienta nu-i incurajata ci doar supunerea prosteasca. Si se mai mira stimatii patroni ca firmele merg in jos in momentul cand cei buni isi iau talpasita.
De asta zic ca sunt destui manageri care nu inteleg ca pana la urma conteaza REZULTATELE, nu doar pontajul. E mai usor sa numeri ore lucrate, decat sa-ti bati capul cu alte detalii. Sper sa-ti gasesti cat mai repede alt job.
Pai pasul logig e sa lucrez pe cont propriu. Lucrez la asta deja, viitorul suna bine. Pt mine, nu pt ei 😉 Timpul si buzunarul meu sunt cu mult mai importante decat leasingurile si fitele lor.
Am trecut prin experienta pe care o descrii. Am lucrat in 2 firme unde supunerea era de baza… Nu conta randamentul ci cate ore petreceai la birou. Daca plecai la sfarsitul programului, nu numai ca seful se uita intrebator: ” tu unde pleci asa devreme…?”, dar i se parea normal sa iti spuna in cuvinte acest lucru… La fel ca si in cazul descris de tine, firma a creat conditii optime pentru a petrece cat mai mult timp la serviciu. Chiar incerca sa nu incurajeze relatiile personale, doar pe cele colegiale. Pe atunci am acceptat pentru ca eram tanara si doream sa fac cariera… multi ani mai tarziu am schimbat jobul si am constatat ca este acelasi gen de firma. Mai tarziu, devenind mama, am renuntat la jobul fabulos, la salariul mare si am inceput sa ma multumesc cu un job care ofera o satisfactie financiara mai mica ( momentan), dar imi permite sa ma ocup de familie… Am gasit un astfel de job, doar pentru ca patronul imi este prieten… si intelege situatia.
E greu sa renunti la un salariu mare pentru a te dedica familiei, dar cred sincer ca ai castigat mai mult. Anii astia nu se intorc, copiii cresc si eu cel putin NU doresc sa regret peste 10-20 de ani faptul ca am ales altceva in locul timpului cu ea. Sigur, daca sunt probleme financiare foarte mari, asta este, un copil satul e de preferat unuia care moare de foame cu parintii de gat, dar probabil nici in cazul tau nu era atat de mare disconfortul financiar. Oricum trec anii si copiii nu mai sunt chiar atat de dependenti, desi nici atunci nu poti sa uiti ca-i ai in batatura 😀
:))
Stii cum se spune: “Copii mici, probleme mici, copii mari, probleme mari!” Cu siguranta nu voi uita ca ii am in batatura! 🙂
evident ca am trecut si eu prin perioade din astea: firma care la restructurare a dat prima data afara eprsoanele ce plecau la 18, firma unde marirea de salariu se dadea celor care terminau si taskurile venite vineri ora 19, sefi care se uitau stramb ca plec inainte, perioade cand nu aveam viata personala si nici net acasa asa ca stateam la birou si veneam si sambata dar nu sa lucrez ci sa stau pe net etc
Si evident ca meseria implica si sa studiez/cursuri/citit etc. Altfel raman necompetititva si sunt pe piata astia tineri si fraieri ce stau 12 ore pe zi la birou :))
Acum amo varsta, am un nivel si stabilitate acasa, si o gramada de hobby-uri. Mi-am facut un calcul si mi-am dat seama ca daca as scadea programul de la 8 ore la 6 ore, si scadea procentual si venitul, as duce-o mai bine, pt ca nu as mai plati anumite servicii aiurea. Da, cand muncesc mai mult si apoi externalizez servicii asa ca tot ce platesc echivalent ca nu mai sunt disponibila.
Woww…am crezut ca numai eu gandesc asa…Dupa 10 ani de munca pe plantatie/corporatie in Bucuresti pe modelu 12 h/zi si cate o vizita la urgenta cand se adunau prea multe, am plecat din tara si fac aproximativ acelasi job tot in acelasi tip de corporatie dar cu sisteme mai bune, cultura nord-europeana axata pe eficienta, cu oamenii mai de calitate, cu mentori (nu sefi) si cireasa de pe tort…program part time si flexibil.
Nu tine de companie, tine de cultura romaneasca, latina, balcanica nu stiu exact…Asta cu statu la birou de ochii sefului se practica si in alte tari, colegii mei din Italia si Franta mi se plang de exact aceleasi probleme.
Mi-am promis mie insumi ca nu voi mai lucra niciodata 100%, timpul meu e mai important decat banii si sunt dispusa sa renunt la multe avantaje materiale ca sa pot sta mai mult cu familia. E destul de usor pentru ca aici oamenii gandesc la fel, se poarta mult sabatical (concediu fara plata), part time. In pauza de masa colegii mei nu se lauda cu plasme, masini, credite ci cu…experiente (hiking, safari, backpacking printr-o tara uitata de lume). Daca zici ca pleci in vacanta la 5 stele in Turcia nu impresionezi pe nimeni dar daca pleci 3 sapt cu cortu in Cambodgia (true story, colega de langa mine) crapa toti de invidie. : )))
Mai apare cate un manager d-asta latin dar din fericire nu sunt multi si pot fi ocoliti.