Viaţa pe o insulă exotică (1)

Uneori, când închid ochii, îmi amintesc de pe insulă doar boarea sărată care îmi mângâia chipul în serile de iarnă, când mă plimbam pe malul oceanului. Alteori, revăd cu un dor neţărmurit imaginea oraşului luminat de la picioarele mele, din fiecare seară a şederii pe insulă, când mă îndreptam dinspre bucătărie spre terasa apartamentului. Văd iarba de un verde coagulat de pe fâşia de pământ suspendată deasupra plajei mele de vis şi oceanul strălucind în nuanţe aprige, arămiu şi roşu aprins, african, care îţi poartă sufletul spre alte lumi, de o inimaginabilă frumuseţe. Insula mea exotică mi-a schimbat viaţa.

Mă aflam în anul de graţie 2009 şi lucram cu drag la un birou cu view spre buricul Capitalei, alături de nişte oameni super mişto, cu rezultate excelente în câmpul muncii. MediaPro Interactiv a fost o adevărată casă pentru mine – am locuit acolo cu plăcere, am învăţat multe, m-am relaxat, m-am jucat, am legat prietenii. Nici nu mai ştiu de ce şi, mai ales, în ce moment m-am hotărât să plec din ţară.

Încă din ianuarie 2009, când am fost în Amsterdam, mintea mea s-a luptat să conceapă faptul că există astfel de oraşe fabuloase în lume. Şi am ştiu instinctiv că trebuie să fac parte din ele. Drumul fusese trasat, doar că eu nu ştiam asta încă… Undeva, ceva a făcut un clic. Exact aşa cum se vorbeşte.

Într-o după-amiază de primăvară am găsit prin casă un plic cu o vacanţă în Tenerife, plătită integral. În plic se afla şi un DVD. Din plictiseală extremă am urmărit filmuleţul de prezentare şi mi-a lăsat o impresie bunicică. M-am mutat la laptop şi o lună nu m-am mai oprit din căutat informaţii despre insulă. Tot: mâncare, bani, chirii, natură, vreme, atracţii, emigranţi. Veştile nu erau de la nemaipomenit în sus, însă visele mele da. I-am împărtăşit lui Vlad ideea şi, ca de obicei, i-am zărit acea sclipire fantastică din ochi. Fără cuvinte, doar cu multă dragoste şi pasiune pentru această lume, pentru noi. Ne-am hotărât să plecăm în august, habar n-am de ce.

Însă prin luna mai, după un drum tulburător acasă la Iaşi, mi-am zis: “ce naiba fac eu?! Ce să caut în august în Tenerife? Ce-ar fi să plecăm acum?” Nu vă pot spune ce s-a întâmplat din acea zi de mai până pe 23 iunie când am ajuns pe insulă. O nebunie fabuloasă, magică: demisie, întâlniri, lacrimi, bagaje, bani dăruiţi şi primiţi, 2 trollere pline, alte lacrimi, speranţe nemărginite, doruri ascunse, mărgele cumpărate ca se le vând pe plajă şi curajul inconştienţei atât de adorabile, de necesare.

Drumul a fost chinuitor, cu peste 6 ore de escală noaptea, în Madrid, iar aterizarea aproape forţată pe insulă nu a reuşit să mă impresioneze. Nici când am ieşit din aeroport, aerul rece, de munte, şi norii grei nu m-au dat pe spate. Am aşteptat minute în şir până ne-am prins ce autobuz merge spre sud şi apoi aproape am adormit în aerul condiţionat al acestuia. Însă din Santa Cruz şi până în San Eugenio, bus-ul a mers pe o şosea săpată în munte, cu oceanul în stânga noastră, fascinant, chemător.

Ne-am oprit stângaci şi temători, în oraşul sudic al distracţiilor, cu hărtiile în mână, neştiind ce să mâncăm, cum să sunăm la proprietarii de apartamente şi încotro s-o luăm. Nu mai zic nimic de cele peste 35 de grade la umbră asociate “fericit” cu 3 bagaje imense şi 12 ore de nesomn.

După un telefon scurt, un tinerel şmecher, canarian sadea, ne-a prezentat un apartament şi ne-a spus sincer şi degajat să-i dăm banii pe 3 luni că ne aduce el cheile la ora 5. Când m-a văzut rânjind suspect, ne-a zis că ne face contract şi a mâzgâlit ceva pe nişte foi mototolite. Iar când a plecat să aerisească studioul pentru noi, l-am luat pe Vlad de mână şi am plecat cu primul taxi. Aveam pe hârtie trecute frumos numele şi adresa unui hotel ieftin.

Plăcerea a fost totală: hotelul de 3 stele costa 30 de euro/noapte, avea living, dormitor, bucătărie, balcon, baie şi terasă pe acoperiş (privată), dar şi o piscină superbă la parter. Ne-am relaxat două nopţi, am băut prima bere canariană, am dormit ore în şir şi am descoperit o agenţie imobiliară condusă de o nemţoaică amabilă, care ne-a făcut cunoştinţă cu viitorul nostru prieten şi proprietar, Juan Antonio.

Şi iată-ne duşi cu BMW-ul la un complex de pe munte, alb, în formă de diamant cu multe faţete, cu miros de calcar şi soare, de detergent şi plante tropicale, cu piscina şi gândaci de palmier. Nemţoaica a deschis uşa şi am zărit un spaţiu alb, cu tavan roşu şi cu un perete din geamuri, acoperit de o draperie groasă, verde, plină de praf. Cu mult curaj am dat-o la o parte, iar minunea s-a întâmplat acolo, imediat. Terasa de 12 metri pătraţi lăsa ochii noştri să se scalde în albastrul nemărginit al oceanului, în auriul oraşului şi al depărtărilor, în movul discret al insulelor învecinate, în bejul sidefat al muntelui, în verdele coamelor de palmier şi în azuriul imens al cerului. Şi acolo, în acea clipă, am ridicat şovăitor din umeri şi am rămas. Ştiam. Eram acasă.

Îmi amintesc cu tandreţe de supermarketul nostru Mercadona. Cel mai bun supermarket din lume. De rafturile cu minuni. De pâinea franţuzească, de borcanele cu măsline scufundate în ulei şi oregano, de sticlele de Mojito şi de bere ieftină Reina, de cafeaua infectă, de prajiturile calde cu nucă, de chiorizo cel gustos, de tonul perfect şi de bananele scumpe, mici şi bune. Rareori am cheltuit mai mult de 20-30 de euro pe alimentele care ne ajungeau o săptămână întreagă.

Baia noastră micuţă avea geam spre aleile complexului de locuinţe, pe unde pătrundeau parfum de flori şi raze de soare. Luminile nu funcţionau prea grozav. Televizorul avea vreo 5 canale canariene, inutile, dar gratis. Bucătăria consta în două dulapuri, o plită cu două ochiuri, căteva farfurii, căteva tacâmuri, un tocător din lemn pe care îl găseam plin-ochi de gândaci uriaşi de palmier şi un frigider mic, în care încăpea câte o singură crăticioară de mâncare odată. Aveam o canapea verde extensibilă, dar stricată, două fotolii antice, două paturi din fier, cu şipci din lemn rupte şi saltele comode, două perne, două pături, o bibliotecă şi 5 tablouri, dintre care un Van Gogh – Le Café de nuit.

Însă terasa oferea un confort sporit şi un peisaj uluitor. Nici măcar în două din cele peste 500.000 de secunde petrecute aici nu am avut acelaşi view. Cerul, oceanul, oraşul, atmosfera se schimbau ca într-o fugă continuă, vedeai viaţa alunecând pe gresia albă, luna într-un milion de forme şi mărimi, apusurile într-un miliard de culori imposibil de descris, soarele pictând formele îndrăzneţe ale norilor şi palmierii cântând din ascuţimea frunzelor gri-verzi, bătute de vântul aspru, cuceritor şi parfumat al insulei, acoperite de calimă, de dor, de veşnicie.

Cred că ar trebui să-mi opresc visele şi să vă spun concret ce au însemnat primele 6 luni în Tenerife. Ce am făcut acolo. De ce am plecat. Ce a fost bine şi ce a fost rau.

De bine…

– am avut parte de soare veşnic, de Crăciun pe plajă, de Revelion pe terasă, am cunoscut oameni faini, am înotat şi am savurat oraşul zi după zi, noapte după noapte.

– am petrecut după-amieze de vis într-unul dintre cele mai sexy vintage baruri de englezi pe care am să-l văd vreodată.

– am avut plaja mea, unică, îmbătătoare, care mi-a furat sufletul.

– am vizitat oraşe incredibile, de pe munte şi de pe mare, am făcut excursii pe care nu le voi uita toată viaţa. Când pătrundeai cu autobuzul în nori, trecând prin paduri de pin, iar dincolo de prăpastie se vedea oceanul, simţeai că îţi iei zborul.

– am cules portocale în Masca, un sat de piraţi ascuns în Munţii Teno, pe care trebuie să-l vezi că să fii convins ca aşa ceva există în realitate.

– am petrecut un weekend dulce într-un oraş din nord, iar duminică, la 5 dimineaţa, mă aflam într-un parc încărcat cu flori albe de vanilie şi lebede din piatră, din apropierea celei mai vechi biserici de pe insulă – acolo unde slujba era şoptită de oameni în spaniolă, de preot în engleză şi de mine în română.

– libertatea mea, bucuria, pasiunea au atins cote dureros de înalte.

– am aşteptat ploaia luni de zile, iar când a venit, am întâmpinat-o cu tequila, cântece vechi spaniole, paella şi plăcintă cu mere şi scorţişoară.

– am respirat parfumul plantaţiilor de bananieri, am văzut lei albi dormind îmbrăţişaţi, am cules fructe de cactus şi curmale, am mângâiat ponei canarieni, am privit valurile până la uitare de sine, am tremurat de frig şi de cald, de dor şi de inutilitate, am zâmbit fiecărui răsărit roz şi am admirat fiecare apus roşu, african, am fost la shopping, am călătorit, am dansat, am învăţat multe, însă tot parcă m-am bucurat prea puţin.

De rău…

– deşi rezidenţa am primit-o în jumătate de oră, cu obţinerea unui cont bancar şi a unui abonament la internet au fost ceva probleme. Băncile sunt efectiv proaste, nu găsesc alt cuvânt acum. Oamenii sunt delăsători şi au un veşnic program de vacanţă. Internetul mobil costă 50 de euro/lună şi are o viteză de tot râsul (sau plânsul).

– am căutat în disperare locuri de muncă, iar răspunsurile sunau toate la fel: “Nu sunt turişti, încercaţi mâine.” De parcă acel “manana” avea vreun rost.

– Vlad a lucrat 3 luni frumoase la o firmă care aducea turişti români în Tenerife, cu salariul minim pe economie (625 euro). Nu a reuşit să facă targetul impus şi, cu părere de rău, au angajat pe cineva mai bun de gură.

– m-am luptat cu mine însămi să mă angajez “debarasator” de scrumiere la terasele englezilor – nu am reuşit.

– am plâns zile în şir de neputinţă.

– nimic din ce este acolo nu se poate compara cu ce suntem obişnuiţi aici, în ţară. Poate doar plângerile veşnice ale românilor…

– într-un ceas târziu de ianuarie am luat cumplita decizie să ne întoarcem. Eram învinşi. Supăraţi. Puşi la pământ. Mi-au tremurat genunchii când am cumpărat biletele de avion. Ştiam oare ce va veni?! Poate doar în adâncul sufletului meu…

– în ultima seară, am respirat parfumul valurilor şi m-am îmbolnăvit grav de dor. O boală pe care am purtat-o în mine 20 luni grele. De care nu credeam că am să scap vreodată. În fiecare zi din cele 20 de luni m-am luptat să mă întorc pe insulă. Şi am reuşit. Ce s-a întâmplat când am păşit din nou pe pământ canarian? Într-un alt episod despre “paradis”…

Foto: Vlad Semen