20 de luni grele a durat boala mea. Mă îndrăgostisem cu adevărat de insulă. Mai ceva ca de o persoană, profund şi delirant, cu o singură metodă de vindecare: întoarcerea. Am ridicat Tenerife pe un piedestal – am numit locul “acasă”, am visat la plaja mea, iar valurile oceanului mi-au spălat gândurile. Boala a fost cu atât mai cumplită, cu cât se părea ca nu am nicio şansă să mă întorc…
În cele 20 de luni petrecute în ţară am făcut multe. M-am reangajat la MediaPro, însă plângeam în fiecare zi, în autobuzul care străbătea Bucureştiul meu drag. Nu mai vedem nimic, nu mai auzeam nimic. După o perioadă de “acomodare” mi-am dat din nou demisia, în mijlocul mult discutatei crize financiare, fără să am ceva aranjat. M-am hotărât să devin freelancer dintr-o nevoie simplă: nu mai suportam să ies din casă de dor, nu mai puteam sta de vorbă cu oamenii fără să povestesc despre Tenerife, nu mai puteam munci fără lacrimi. Nu ştiu dacă pot exprima în cuvinte cât de grav a fost. Realizam lucrul acesta, însă în mintea mea era o singură propoziţie scurtă şi banală: “Vreau înapoi!”
Între timp eram şomeră. Sau, mă rog, freelancer. Am făcut un proiect de travel, pe o foaie A4, punând în el toată pasiunea şi toată determinarea unui om care nu avea ce pierde. Am primit o sponsorizare şi am plecat prin 6 oraşe din Spania şi Italia. Timp de 2-3 săptămâni m-am luptat mai uşor cu dorul.
Iarna a trecut greu, aproape chinuitor. Am fost şi la 7 biserici rugându-mă cu disperare să mă întorc pe insulă. Nu râdeţi! Bolile sufletului sunt cele mai grave. Primăvara mi-a adus un alt proiect de travel: o călătorie în jurul României! Jur că a fost cea mai frumoasă pe care am făcut-o vreodată. Totul a decurs perfect, calculat la secundă. Am întâlnit oameni senzaţionali, care îmi sunt prieteni buni şi acum. A fost divin! Se pare că în bunătatea Lui, Dumnezeu mi-a dat exact ce aveam nevoie…
Însă eu NU şi NU. Vroiam pe insulă. Şi după încă o vară, am reuşit să transmit unor oameni superbi toată pasiunea din sufletul meu. Am semnat, mă întorceam acasă.
În avion am început să tremur de emoţie, iar în autobuzul care mă purta spre apartamentul meu din Tenerife (ne-am întors la prietenul şi gazda noastră Juan Antonio), am început să plâng. Nu ştiu dacă plângeam de bucurie, însă cu siguranţă plângeam de uşurare, de cât de mult muncisem ca să revăd o banală insulă, aflată mai mult în Africa decât în Europa.
Am trăit două săptămâni de vis. Plaja, locurile dragi, oamenii cunoscuţi, casa mea, patul meu, cărţile mele, viaţa mea. Acum aveam şi joburi (vreo 4), deci nu mai exista problema banilor. Până când dorul a început să se stingă şi să lase treptat locul unei rutine cam ciudate.
Îmi aduc aminte şi acum de o anumită zi, banală de altfel. Mă trezisem la 5 dimineaţa, ca de obicei. Luna strălucea măreaţă peste ocean, însă nu-mi mai dădea fiori. În bucătărie se adunaseră vreo 10 gândaci uriaşi de palmier, pe care eu îi fugăream cu un fixativ vechi. Biroul meu consta într-o masă de crâşmă, din aceea albă, de plastic, cu scaunul aferent. Comodă pentru o tavernă, dar deloc pentru cele 12 ore de muncă/zi. Aveam proiecte noi, foarte interesante, câştigam mulţi bani, însă nu aveam condiţii. Frigul îmi dădea târcoale, până când punea stăpânire pe mine atât de regesc, încât făceam cârcei la degetele încovoiate pe mouse. La prânz trebuia să aştept vreo 2 ore în pături să mă dezmorţesc. Serile veneau şi ele anoste şi reci.
Iar totul a devenit o luptă pe viaţă şi pe moarte. Vroiam să plec, realizam pe masură ce trecea timpul că am greşit. Începeam să înţeleg unde. Niciodată, dar niciodată nu trebuie să te agăţi de trecut. Trebuie să-l laşi în pace, să-i duci dorul, să te gândeşti cu drag la lucrurile frumoase, dar să mergi mai departe.
Astfel, paradisul meu s-a transformat într-un coşmar din care nu mai scăpam. Nu zic că nu am avut şi momente superbe, excursii fascinante, plimbări desăvârşite, că nu am descoperit lucruri noi sau oameni noi. Însă începusem să devin exact genul de persoană pe care o urăsc definitiv: cea care se plânge. Nu-mi convenea nimic: oamenii în chiloţi de pe stradă, programul de la bancă, metoda antică de plată a internetului, masa, patul, gândacii, căldura, frigul, nimic…
Iar într-o seară de iarnă, am văzut un film numit The Descendants. Şi cum se ştie că vărsătorii trăiesc cam ca la Hollywood :), am realizat exact ce simţeam eu şi nu puteam defini, dintr-o singură replică: “Paradise? Paradise can go fuck itself.”
Da, din păcate, paradisul nu există. Paradisul este în noi, îl purtăm în suflet, în iubirea noastră, în mintea noastră, în casa noastră, însă nu este un loc din lumea asta mare. Şi da, paradisul meu se putea duce naibii.
În câteva zile am cumpărat bilete de avion spre Paris şi mi-am sărbătorit acolo aniversarea celor 34 de ani. Am zâmbit, după mai bine de 5 luni, din tot sufletul. M-am întors în România, culmea, fericită. Cu o lecţie importantă de viaţă învăţată. Probabil că acesta a fost rostul întoarcerii mele pe insulă – să ştiu să n-o mai fac niciodată. Să nu mă mai încrâncenez nicicând pe vreun lucru sau vreo dorinţă. Să iau totul mai uşor. Pentru că paradisul nu există decât în noi.
Acum privesc Tenerife cu tandreţe şi dor potolit, normal. Este din nou insula mea dragă. Însă ştiu că există şi alte locuri care mă aşteaptă…
La câteva zile după întoarcere, prin februarie, am avut un vis. Se făcea că sunt pe o insulă albă, umbrită de palmieri şi scăldată de ape turcoaz. Ploaia cădea bogată şi eu dansam pe nisipul ud. Ştiam exact unde mă aflam. Acum, după 5 luni de la acea noapte stranie, mă pregătesc să plec spre visul meu. Detalii în curând…
Zic asa: n-am ras cand am citit ca te-ai rugat in 7 Biserici… la fel cum nu am ras ca intr-o noapte dupa o anumita perioada ai visat care era visul de fapt… Cu alte cuvinte, raspunsurile vin, uneori vin sub forma unor alte intrebari, dar vin, cu siguranta vin.
Rad eu uneori cand privesc in urma. E bine ca am puterea sa o fac. Inca mai imi caut paradisul, casa. Iar daca nu-l voi gasi, stiu macar ca am avut o calatorie pe cinste:)
Superb articolul, ca de obicei. MA bucur ca ai mai avut parte o data sa te intorci acolo si sa intelegi ce inseamna si partile mai putin frumoase ale paradisului. Acasa este unde te simti tu bine, asta e clar. Si noi suntem tot ‘plimbareti’ si am invatat sa iubim locuri noi, dar sa si vedem in lumina noua orasul nostru. nu sunt mare fan al lui, dar inteleg ce imi ofera si ce nu imi ofera ‘inca’ locurile in care am mai stat 🙂
Sunt eu un mare fan al Timisoarei, ha! 🙂 Din pacate sau din fericire, eu chiar traiesc “ca la Hollywood” – dramatizez totul, ma bucur mai tare ca altii, sunt pasionala si exploziva, plang si rad fara limite, traiesc insa la limita:))) M-am lamurit ca asa fac aproape toti scriitorii si actorii, stand de vorba cu cei de-o teapa. O fi de bine, o fi de rau? Ideea este ca reusim sa transmitem mai mult…
Ioana, in primul rand articolele tale sunt fascinante, le citesc cu drag de fiecare data. Felicitari.
In al doilea rand, stiu cum este sa ai un dor imens si sa nu poti sa treci peste. Si mie mi-e dor de “acasa” dar ca sa ameliorez treburile imi gasesc diferite ocupatii si ma gandesc ca sunt ATATEA pe care inca nu le-am vazut si nu le-am trait incat dorul mai poate astepta o vreme 🙂
Pana la urma la batranete conteaza sa avem la ce sa ne uitam in urma, nu sa avem regrete. Ai facut bine ca te-ai intors, macar acum sti cu adevarat ce simti si nu-ti va parea rau ca n-ai facut-o.
Multumesc pentru cuvintele frumoase si mai ales pentru intelegere:)
Ha, Acuma știu de ce am impresia ca te cunosc de-o viața: avem in comun spiritul liber si neconformismul varsatorilor! Si eu m-am simțit de multe ori ciudata, pentru ca sunt altfel! Si apoi am înțeles: nu sunt ciudata, sunt doar ediție limitată! :))
Am avut si eu de luptat cu integrarea, chiar dacă toată viața am fost o pasare călătoare: am trăit in 6 orașe, din 3 tari diferite! Si acum iar m-a apucat dorul de ducă, așa ca plec in Hawaii! Inițial pentru cateva saptamâni, dar…cine știe…! Chiar dacă sunt legată de orașul asta, in care traiesc, si pe care-l iubesc din tot sufletul, simt nevoia sa evadez! Probabil ca m-am născut sub o stea călătoare!
Ioana, te rog sa mai scrii, aici la Ramona pe blog, la tine pe blog, la mine pe blog, oriunde! Eu te voi citi întotdeauna cu drag! :*
Saru’mana, varsatoarea mea draga. Mi-a placut la nebunie asta: “Si eu m-am simțit de multe ori ciudata, pentru ca sunt altfel! Si apoi am înțeles: nu sunt ciudata, sunt doar ediție limitată!” hahaha, yep, cam asa e, insa suntem arogante si fitoase sa spunem asta, deci, ssst!:))
Drum bun in Hawaii, as vrea sa fiu cu tine acum, sa ne intelegem fara prea multe vorbe. Suna a declaratie de dragoste, hmmm?! Glumesc! Astazi ma intrebam de ce mai scriu aici, pt ca primesc mailuri si mesaje care imi schimba starea de spirit si ma descurajeaza. Insa nu ma las eu atat de usor. Tinem legatura, du-te, umbla libera, trimite-mi o poza din fucking paradise-ul lui Clooney:)) Te pup mult.
Frumos, fascinant…da pe la ce biserici ai fost ?…Nu de alta dar si altii au dorinte…..de circa o ora zdranganesc la chitara dar nu iese nimic, in afara a cativa vecini de balcon care imi cer cu privirea sa incetez..
[…] Vacante pe insule exotice? Ne ofera Ioana toate detaliile, aici. […]
Superb ..Ioana…imi doresc sa calatoresc in toata lumea..dar …vremurile sunt din ce in ce mai grele si din pacate…o fac din ce in ce mai rar!
Excelenta poveste! Ce spun eu poveste, e o lectie de viata. Multumim, Ioana!
Foarte bun si explicit articolul tau. Crede-ma, oricine ar fi fost in locul tau s-ar imbolnavi. Si eu as da totul pentru 20 de luni pe o insula exotica.
Mi-a placut extrem de mult cum ai tinut cu dintii de dorintele tale, Ioana! Si inteleg ca a meritat toate sacrificiile. Drum bun in calatoriile viitoare si sper sa gasesti tarmul atat de mult dorit, la care sa acostezi atunci cand o fi vremea. Vremea sa pui bocancii de calatorie in cui si sa te apuci de scris povesti! 🙂
@Lucian, @Nina, @Andra – va multumesc mult:)
@Gabriela, m-ai citit foarte bine. Asta as vrea si eu, sa-mi gasesc un loc unde sa-mi scriu povestile, atunci cand voi fi suficient de linistita. Multumesc.