Primăvara lui 2002 cred. Sau 2003. Nu mai ştiu sigur. Au trecut totuşi nişte ani şi nu întineresc … Eram cu el în maşină, în drum spre “uzină”. Lucram de câţiva ani ca “digei” de radio şi, deşi în ’99, când m-am “încadrat” salariul era chiar frumuşel, anii au adus patronului şi echipei directoriale idei măreţe de genul “nu mai plătim emisiunile de weekend, nu mai plătim cu nuş’ cât la sută sărbătorile pierdute în “efem” de oameni, şi ce dacă e inflaţie etc.”
Odată cu devalorizarea paraleului şi neplata unor bonusuri care însemnau odată un “imbold” financiar ţeapăn (aveam 6 ore de emisie duminica, deci la 200% …), salariul meu odată “mişto” devenea tot mai apropiat de al celor de la Retim. Dar eu eram mare vedetă.
Chiar îi spuneam “soarelui” pe vremea aia cât de naşpa e patronul şi ce eră sclavagistă trăim cu toţii, aşteptând să îmi sufle şi el în pene ca familia, eventual să mă mângâie drăgăstos pe creştet şi să îmi spună cât de bună sunt şi ce naşpa e patronul.
Ei, aş. Se uită bijuul la mine ca la un pumn de râme şi îmi spune “dacă nu îţi convine salariul ai mai multe alternative: ceri mai mult, pleci la mai mult sau mai iei un job”.
Să îmi pice falca pe preşul maşinii. Cum să îmi spui asta? Cum adică eu sunt de vină? Că pe ăsta îl doare la 2 metri în faţa nasului de oamenii lui şi tot eu îs aia imperfectă?
Omul meu nu vorbeşte să nu tacă şi, dacă mi-a cântat mie aria asta, el dansează pe ea de hăt bine. Aşa s-a condus mereu în viaţă. Vrei mai mult, cauţi mai mult. Este genul de om care a ştiut să ceară salariu mai mare, şi-a negociat drepturile, a crescut în experienţă şi a avut grijă să nu rămână drepturile financiare în urmă. Da, se poate. Când eşti bun, angajatorul te doreşte în echipa lui. Dacă el nu te doreşte atât de mult, sunt alţii la rând. Chiar dacă aceepţi o perioadă o anumită situaţie, trebuie să ştii când să plusezi.
Din ziua aia nu m-am mai plâns lui de banii puţini. Ştiam ce va spune. Şi n-am avut niciodată destule “cojones” să cer mai mult. Sunt o fraieră, vorba lui. O ştiu.
Au mai trecut nişte luni şi ne-am mutat la alt post de radio. Am realizat în perioada aia că ideea de “more jobs” nu mă va rupe de spinare, în condiţiile în care munca de radio însemna 4-5 ore pe zi. Am lucrat o perioadă ca web designer la un business mic, pornit de o colegă de facultate. După un an am plecat de acolo şi am intrat la un post de radio care în sfârşit plătea binişor. Timpul liber era petrecut tot pe web, cu siturile mele şi primii clienţi de web design.
În urmă cu 10 ani aveam încă proaspătă în memorie bucuria primei angajări. Trecuseră doar 2 luni de când aveam carte de muncă şi pe ea scria redactor muzical. A fost jobul vieţii mele, am crezut că voi ieşi de acolo la pensie. Aş fi dorit asta. Acum cartea mea de muncă este pe birou. Ultimul angajator a încheiat formalităţile cu mine.Criza mi-a adus finalul jobului de vis. Ar trebui să fiu tristă, să mă gândesc cu durere la fericirea pe care am simţit-o când am semnat acel contract în urmă cu un deceniu.
Nu pot fi însă decât fericită. S-a încheiat un capitol frumos şi a început viaţa mea adevărată de “professional”. Sunt pasionată de munca mea, de 7 ani tot asta fac şi, în timp ce îmi trăiam povestea de dragoste cu undele FM, se înfiripa o alta.
Pentru prima dată am luat o decizie raţională şi am pus în ecuaţie CE DORESC EU CU ADEVĂRAT. Mi-au revenit în minte vorbele “soarelui” de acum 6 ani, vorbe care atunci m-au şocat prin duritatea lor. Dacă mi-ar fi plâns şi el de milă, nu cred că aş fi realizat 10% din ce am realizat până acum. Aş fi lucrat pe 200 de euro probabil şi aş fi vorbit de urât coducerea, pentru că nu îi pasă de mine.
La 10 ani de la prima mea angajare, cartea mea de muncă este la mine. Pentru că de acum angajatorul ăla hapsân şi nepăsător este foarte interesat să îmi meargă bine. Mă iubeşte enorm şi ştie să mă preţuiască la adevărata valoare. Dacă vreau o creştere salarială, nu trebuie decât să arunc o privire în oglindă şi să zic “bre, vezi că tre’ cumpărate asta şi asta. Hai, scoate leul”.
______
PS1: Articol inspirat de campania Unica. Un moment unic în viaţa mea, care a schimbat, dom’le, cursul istoriei … cel puţin pe cea personală.
PS2: mi-s în viaţă. Am fo’ infected cu nuş’ ce troianul durerii, am reinstalat windozul şi acum tot scanez în disperare. Am avut enorm de muncă, de vreo 10 zile trag pe sistemul 12-14 ore pe zi. Dar, vorba aia, pentru mine trag. Sper să degrevez programul zilele astea şi să vă stresez mai des.
