Bani .. cât mai mulţi. Vile, maşini, concedii, lingouri, diamante. Cât să îţi doreşti de la viaţă? Când vei fi cu adevărat mulţumit?
Mă tot uitam acum nişte săptămâni la The Apprentice. Variantele US şi UK, că doar le găsim. Cu mari bogătani ce îşi “selectează” un angajat, ce va avea şi el, dragul, şansa de a trăi ca Donald Trump. Într-o căsoaie mai ceva ca depoul CFR, plină de aur şi cristale, în care să ai o armată de “argaţi”, de nici să stai liniştit pe budă să nu mai poţi. Al cui este visul ăsta?
“Soarele” spunea acum câteva zile, când îi explicam că eu NU mi-aş dori să fiu miliardar(ă), că astea îs poveşti şi că, odată ce aş avea bani de să îi întorc în “cifă”, aş dori mai multe “cife” cu şi mai mulţi verzişori. Oare ar fi adevărat?
Mă uit la căsoaiele alea pe jde niveluri şi nu ştiu dacă m-aş simţi bine. Adică doresc (casa visurilor, deci atenţie) un coteţ undeva la mult spaţiu verde.Vorbim de ceva gen “conac” cu 4-5 camere (cât să nu dormi 5 într-un pat, dar nici să fie nevoie de hartă) cu o curte SPAŢIOASĂ. Nu 3 pe 3, ca la vilele astea din “suburbia”, spaţiu. Copaci, poate o piscinuţă, că îmi place să mă bălăcesc, la un capăt de sat sau spre o pădure. Pentru mine (şi culmea, pentru soare) spaţiul de lângă casă ar fi de maximă importanţă. Chiar aş dori să am unde să mă plimb, să îmi cresc copiii (că or veni şi ei) în mai puţină poluare şi multă linişte. Să putem ţine măcar 20 de câini …
Clădiri din alea impunătoare? Săli de masă cu masă din aia de 60 de persoane? Ca la palatul nuş’ care? Să fim serioşi.
Sunt copil sărac şi sincer nu cred că m-aş simţi vreodată bine într-un palat. Sau ceva ce seamănă. Îmi plac camerele “potrivite” ca mărime şi “cozy”, mă simt mică şi parcă mi-e frig în din alea cu pereţi înalţi sau spaţiu exagerat.
Mi-ar plăcea clar să am bani suficienţi pentru a călători prin lume. Nu la 100 de stele, cazare decentă. Poate şi o bărcuţă cu care să ne preumblăm pe nişte mări. Chestii pe care nu mi le permit (normal) dar de care nu te despart 1000 de vieţi, ca în cazul averii vreunui “magnat”.
Îi văd pe domnii din serial că dau pe spate la vederea unui costum Armani, de costă cât dojomobilul meu, cu tot cu dobândă. Bijuterii? Pantofi “gimi ciu”? Nimic nu mă bucură mai mult decât faptul că jobul meu presupune statul în ce ţoale mi se năzare. Că nu trebuie să mă îmbrac elegant, pentru că nu îmi plac hainele în cauză. Nu trebuie să umblu pe tocuri, decât la ocazii speciale, în rest am pantofi sport şi sandale joase. Şi nici bijuterii nu îmi trebuie, în ideea în care nici găuri în urechi pentru cercei nu am şi nici nu intenţionez. Ţoalele pe care le cumpăr eu (totuşi de “firmă”, că nu sunt snoabă destul, dacă iau “no name”) tot nu costă atât. Mai mult de 100 de euro nu am dat pe nimic, preţul mergând de obicei mult mai jos, mai ales că sunt prostioare “sport”.
Ce să fac cu diamantele în cauză, dacă nu îmi place să port nimic altceva decât un lănţişor subţire primit cadou de la ai mei la majorat. Ştiu ce efort au depus pentru 7 grame de aur şi îl port doar în ideea în care este de la ei. Voi purta clar inel de logodnă şi verighetă (sau cum se mai face acum), dar nu mă încălzesc colecţiile întregi de bijuterii.
Ştiu destui oameni care pornesc în business cu ideea de a rupe norii cu bogăţia. De a trăi pe picior de Goliat, şi 5 generaţii după ei să tot spargă bani şi să nu mai ajungă la fundul sacului.
Mai stau şi văd exemple de magnaţi care, deşi au bani pentru 100 de vieţi, încă lucrează 16 ore pe zi şi îşi văd mai des copiii prin ziarele de scandal, decât faţă în faţă. Asta mai este oare fericire? Să munceşti ca sclavul pentru bani pe care nici nu apuci să îi cheltui ca omul? Să ai un mariaj prin “corespondenţă”. Sunt oare leneşă dacă mă gândesc că, odată ce ai atins un anume prag de “confort” financiar ai putea să mai iei o vacanţă? Să te mai bucuri de familie, până mai poţi?
Vorbim oare de struguri acri sau chiar prea multă avere “strică”?
Voi ce spuneţi? Câţi bani v-ar face fericiţi? Ce avere v-ar compromite şansa la fericire?
