Dacă eşti din Timişoara, sigur îl ştii. Un tânăr cu mutră de moldovean (nu jignesc, am rude pe acolo şi unii tineri au un anume “look” care îi recomandă ca venind de acolo) şi jur pe Corsica mea că e de printr-un dulşe târg din zona aia. Stă la intersecţia de la “pod” pe Mihai Viteazul şi vinde ziare. Recte, numele de “ziarist”, dat de mine …
A venit prin oraş acum ani buni. Pentru că “bântuie” în intersecţia în cauză de pe când eram şi eu junioare în ale angajării pe salariu. Pe vremea aia avea un “triciclu” din ăla de oameni mari, vai de dumnezeii lui de ruginit şi ponosit. “Portbagajul” era plin cu ziare şi el le vindea şoferilor opriţi la semafor.
L-am prins în intersecţia aia noaptea, ziua, pe -20 de grade sau plus 40. Au trecut iată nişte ani buni şi mutra lui, bine “rumenită” de stat la soare, poate mai matură totuşi, apare în aceeaşi intersecţie, în locul ştiut. E vesel şi neintruziv. Nu cerşeşte, vinde ziare şi o face de mult timp.
Acum câteva zile oprisem la semaforul în cauză. Îl văd că vine spre mine, poate plictisit că niciunul dintre noi nu simţeam nevoia de a cumpăra vreun ziar. Se uită pe lateralul maşinii, studiază “kanji-ul” de la dojo. Declară că ştie ceva despre internetul ăsta, mai ales după ce îi explic amuzată ce e cu web designul. Este zâmbitor şi plăcut, chiar dacă se simte că şcoala vieţii e cam singura cu care a avut treabă mai serios. A mai văzut pe la alţii “chestii din alea chinezeşti”, după cum descrie logoul meu .. e amuzat.
Apoi, că tot mai era aproape un minut de stat şi vedea că îi răspund frumos şi la fel de zâmbitoare, mă întreabă dacă sunt mulţumită de maşină. Sigur că sunt. “Da, dar costă”, concluzionează el. Aşa este, costă, dar îţi faci treaba cu ea. Ştie şi “ziaristul” că e bună maşina şi nu scapă ocazia de a-mi spune că şi-a adus şi el un Passat (nu, din ăsta nou, domnişoară), de la nemţi. Chiar acum nu poate să o folosească pentru că au trebuit făcute nişte reparaţii, că nu e nouă. Îi spun că este totuși o maşină bună şi că, după ce termină de remediat una-alta, se va bucura de ea mult şi bine. “Asta e maşină”, îi spun, mereu “complexată” că Opelul nu e atât de bun ca un VW. Sau cel puţin aşa se zice.
Îmi zâmbeşte fericit de laudă şi mă salută prietenos. Este deja verde şi maşina din faţa mea începe să avanseze. Îl salut şi eu amical şi plec cu un zâmbet pe care nu îl pierd prea repede.
Este prima dată în mulţi ani când am povestit cu “ziaristul”. L-am văzut mereu în colţul respectiv şi am admirat faptul că munceşte şi că nu stă cu mâna întinsă. Mai rămâne câte un bacciş, poate primeşte un ban de la “publisheri” pentru că distribuie, nu mă pricep. Cert este că vinde ziare şoferilor interesaţi şi nu ştiu să îl fi văzut sărind ca un uliu pe oameni. Stă la vedere şi aşteaptă un semn. Apoi se apropie, face “tranzacţia” şi revine la locul lui. Cu şapcă dacă e soare sau cu pelerină când norii au program în oraş. Zgribulit iarna, dar cu zâmbetul ăla simpatic de câte ori este “acostat”.
Dacă nu aveam ciudăţeniile alea pe maşină, poate că nu apucam niciodată să schimbăm o vorbă. Ar fi rămas “ziaristul” din intersecţie, pe lângă care am trecut de sute de ori. Acum ştiu că şi-a luat Passat, mai vechiuţ, dar “maşină, dom’le”. Să se bucure de el. Că a muncit pentru asta.